Reforma NATO. Misiune imposibila?

Disparitia i-a fost prezisa, de multe ori, dupa sfarsitul Razboiului Rece, acum 14 ani. Organizatia Nord-Atlantica, care a sarbatorit in 1999 50 de ani de existenta, pare ca se simte totusi bine, daca judecam numai dupa numarul de pretendenti care ii bat in poarta. Georgia, Ucraina sau Moldova si-au anuntat intentia de a deveni membri. Exista proiecte ambitionase ale Aliantei pentru "Marele Orient Mijlociu". Si totusi, spun analistii mi

Avancronica unei morti anuntate

Ce fierbinte, dogoritor, imens si mistuitor trebuie sa fi fost sentimentul de razbunare care a isterizat ieri milioane de irakieni numai la gandul ca odinioara maretul Saddam Hussein, omul care a torturat, masacrat, gazat, ruinat, inspaimantat si traumatizat poporul pe care era pus
sa-l conduca sta
in catuse, in fata judecatorilor, ascultand acuzatiile care i se aduc - cele mai cumplite dintre toate: genocid, crime impotriva umanitatii, crime de razboi!
Cati dintre noi n-au avut un sentiment de deja-vu si n-au savurat retroactiv, mai calmi, mai lucizi, mai detasati si cu atat mai apti sa guste totul, pana la capat, imaginile cu un Saddam umil, dezbracat de spaima pe care o inspira, banal aproape ca un infractor de drept comun. (Chiar, ati observat ce aer de batranei treziti din somn, nauci si speriati au toti acesti dictatori ajunsi la vremea scadentei?)
Probabil ca, daca de azi inainte nu s-ar mai spune o vorba despre procesul fostului dictator, putini irakieni ar avea revelatii tarzii, de siesta plictisita la o narghilea, ca, uite, dom'ne, nu se mai stie nimic de alde Saddam. Atat de mare, de indestulatoare trebuie sa fi fost satisfactia celor care n-au visat vreodata sa-l vada in lanturi. Si cati n-or fi! Numai premierul irakian Iyad Allawi cate i-ar mai putea spune, fiind el insusi o fosta tinta a asasinilor lui Hussein, pe vremea cand traia in exil, in Anglia. Mda, satisfactia a fost garantata ieri, in Irak si aiurea, la vestea punerii lui sub acuzare.
Cu toate acestea, sau tocmai din cauza acestor sentimente, pericolul cel mare este ca procesul lui Saddam sa aiba mult prea multa incarcatura emotionala pentru a fi corect. Verdictul si sentinta sunt, de fapt, date, de pe acum.
Cine se indoieste vreo clipa de vinovatia lui? Sunt tone de dovezi, documente redactate cu migala maniaca si minutiozitate criminala de scribii fostului regim, dornici sa lase posteritatii toate detaliile atrocitatilor comise.
Sunt sute de gropi comune descoperite de la caderea Bagdadului si pana astazi. Sunt supravietuitori ai masacrelor din zona kurda, in 1988, si din cea siita, in 1991, din timpul razboaielor cu Iranul si Kuweitul, care abia asteapta sa povesteasca.
Nu dovezile lipsesc in procesul lui Saddam, ci timpul pentru a le asculta si analiza. Se stie ca expertizele criminalistice asupra gropilor comune nu au fost facute din motive de securitate, ca martorii si chiar procurorii au fost amenintati cu moartea. Se vorbeste despre grupari extremiste care ar vrea unele sa-l elibereze pe Saddam, altii sa-l asasineze.
In conditiile de haos din Irak, soarta acestui proces depinde de capacitatea celor care il pazesc de a anticipa si preveni atacurile asupra fostului dictator si de posibilitatile de a asigura securitatea martorilor si a documentelor.
Ideea trimiterii lui Saddam la Haga se vehiculeaza, dar e greu de crezut ca irakienii isi vor lasa rafuiala pe seama strainilor. In plus, un tribunal ar putea sa-i gaseasca circumstante antenuante, punand intrebari delicate. Cum ar fi - de a unde a avut Saddam armele cu care a speriat Orientul? Cine l-a ajutat sa-si inceapa programul nuclear? Cine l-a invitat in Franta sa-i arate cuceririle tehnologiei nucleare? Cine i-a putut salva pe siiti si n-a facut-o? Dar macar o instanta neutra ar asigura un proces corect, incadrat intr-o marja de timp normala, nu unul grabit, supus la presiuni si alimentat de sentimente de razbunare.
Ce frumos ar fi daca irakienii ar adopta filosofia sud-africana post-apartheid, unde s-a ajuns la concluzia ca reconcilierea e mai productiva decat razbunarea si ca fantomele iertate nu mai bantuie, ci starnesc mila. In definitiv, Saddam si-a primit deja pedeapsa.
Alungat rusinos de la putere, si-a pierdut fiii si si-a vazut poporul urandu-l galagios si fara restrictii. In afara cazului in care si-a pierdut mintile, el stie ca e un om terminat. Un invelis gol, populat doar de accese razlete, dar intense de panica fata de necunoscut, sau de mandrie sfidatoare, atunci cand e incoltit. Saddam e astazi impotent, dar nu pentru ca nu mai conduce Irakul, ci pentru ca mitul lui a murit, odata ce teama s-a transformat in ura si nici macar violenta nu-l mai poate repune pe soclul de unde a fost daramat.
Probabil ca, lasat singur pe strada, ar muri incet si chinuitor de neputinta. Saddam va muri, desi e deja mort. Important e insa cum. Pentru ca dincolo de momentul istoric in care el a fost pus sub acuzare pentru faradelegile lui, procesul lui Saddam e un act simbolic care poate trasa linia de demarcatie intr-un trecut sangeros si un viitor demn.