Dan Brumarescu nu si-a redobandit nici pana acum casa furata sub comunisti

an Brumarescu, primul roman care a castigat la Curtea Europeana a Drepturilor Omului un proces intentat statului roman in chestiunea proprietatilor confiscate de comunisti, se lupta si acum, la un an si jumatate de la sentinta ce i-a fost favorabila, sa o vada pusa in aplicare. Termenul impus de instanta de la Strasbourg, ca in sase luni sa fie repus in posesie, a fost depasit cu nonsalanta de autoritatile romanesti. Imobilul din strada Victor Babes colt cu Joliot Curie, din Bucuresti, a fost ridicat in 1930 de parintii lui Dan Brumarescu si avea parter, etaj si mansarda. In 1939 s-a mutat la parter, cu chirie, o doamna Mirescu, vaduva cu cinci copii. In 1950, imobilul a fost nationalizat. Numai ca decretul emis atunci spunea clar ca sunt exceptate de la nationalizare imobilele apartinand muncitorilor, functionarilor sau micilor meseriasi. Si desi parintii lui Dan Brumarescu erau functionari, imobilul a fost trecut de-a valma in anexele la decret si Brumarestii s-au trezit chiriasi in propria lor casa. Li s-a permis sa ocupe doar etajul. In 1973, Ceausescu a dat o lege ce avea sa fie valabila doar patru luni de zile si prin care chiriasilor din casele nationalizate li se permitea cumpararea apartamentelor. Mirestii n-au ratat prilejul si si-au cumparat parterul in care fusesera primiti, ca chiriasi, in urma cu peste 30 de ani. In urmatorii ani, fratii Mirescu aveau sa piara pe rand. Primii trei pe motive de boala, ultimii doi in circumstante dramatice: s-au sinucis amandoi in noaptea de Revelion dintre 1987 si 1988. Ultimul mostenitor, Dan Mircea Mirescu, fiul unuia dintre cei cinci frati, a lasat toate lucrurile asa cum erau si de atunci, din iarna lui '88, n-a mai locuit nimeni acolo. In 1993, Dan Brumarescu a deschis actiune in justitie pentru a primi inapoi casa parintilor sai. A castigat pe 9 decembrie '93 prin sentinta ramasa definitiva, pe considerentul ca decretul de nationalizare a fost ilegal aplicat in cazul sau. A inceput sa plateasca taxe si impozite ca orice proprietar, insa in 1995 procurorul general Vasile Manea Dragulin a atacat sentinta cu recurs in anulare. Curtea Suprema a admis recursul si a casat sentinta din '93, pe motiv ca instanta nu avea competenta sa judece modul de aplicare a decretului de nationalizare. Expropriat pentru a doua oara, Dan Brumarescu a luat drumul Strasbourgului. Aici intra in scena si Dan Mircea Mirescu, care sustine ca restituirea intregului imobil ar insemna comiterea unei noi nedreptati, cata vreme el este proprietarul legal al parterului cumparat pe baza efemerei legi a lui Ceausescu, ca mostenitor al unchilor sai. Curtea Europeana a considerat insa sentinta Curtii Supreme din '95 drept o noua expropriere - si aceasta tot ilegala, din moment ce nu era justificata de un interes public, ci de gandirea juridica a lui Manea Dragulin. CEDO a dispus retrocedarea integrala a imobilului in termen de sase luni, in caz contrar statul urmand sa plateasca lui Dan Brumarescu 136.000 de dolari. In baza acestei sentinte, procurorul general Tanase Joita a atacat cu recurs in anulare decizia CSJ din 1995, iar Curtea Suprema a admis recursul in mai 2001, repunand in vigoare astfel sentinta din decembrie 1993: Dan Brumarescu redevenea proprietarul intregului imobil, si nu doar al etajului in care locuia si pe care reusise intre timp, gratie altor procese, sa si-l adjudece. Calvarul juridic al lui Dan Brumarescu e insa departe de a se fi sfarsit, intrucat in aplicarea sentintei de la Strasbourg s-a lovit de opozitia Primariei Capitalei. Aceasta a refuzat sa-l puna in posesie cu intregul imobil, invocand faptul ca, atata vreme cat actul de mostenire al lui Dan Mircea Mirescu nu este anulat de o instanta, nu se poate retroceda toata cladirea. In consecinta, Dan Brumarescu a deschis un nou proces, de constatare a nulitatii actului prin care un stat care nu era proprietar legal a vandut, in 1973, parterul fratilor Mirescu. Prima instanta a respins actiunea lui Brumarescu, pe motiv ca Mirestii ar fi fost cumparatori de buna credinta. Dan Brumarescu a atacat aceasta sentinta, primul termen al apelului fiind fixat undeva in septembrie. Intre timp, si Ministerul de Finante a incercat un truc ieftin pentru a fenta sentinta de la Strasbourg: i-a deschis lui Dan Brumarescu un cont la Trezorerie, in care i-a virat contravaloarea parterului. Omul insa nu vrea banii, ci casa parintilor sai - punct. Stie insa ca punerea in aplicare intocmai a sentintei de la Strasbourg ar fi un precedent periculos pentru clientela care, inainte dar si dupa revolutie, s-a instalat in casele confiscate abuziv. La un an si jumatate de la mult mediatizata victorie de la Strasbourg, situatia lui Dan Brumarescu nu e cu nimic mai buna ca inainte: Mirescu de la parter e in continuare proprietar pe un spatiu in care n-a mai locuit nimeni de 14 ani, si pe care nu l-ar da fara 100.000 de dolari, iar chiriasii de la mansarda, oplositi acolo de pe la mijlocul anilor '70, refuza sa-i plateasca chiria pentru ca nu-i recunosc lui Dan Brumarescu calitatea de proprietar. Si daca statul n-o face, de ce ar face-o ei? Nici in provincie fostii proprietari nu au zile mai bune Primaria Arad calca in picioare hotararea unei instante de judecata Gestul ar putea insemna inca o condamnare la Strasbourg pentru statul roman Primaria orasului Arad a inceput de cativa ani incoace o campanie de nationalizare mai ceva ca pe vremea comunistilor. Constatarea este o consecinta a zecilor de cazuri de proprietari lasati fara case, prin simple hotarari ale Consiliului Local, fapt ce a propulsat judetul Arad pe primul loc in ceea ce priveste numarul de procese pentru retrocedarea de imobile. Un exemplu edificator il constituie o sentinta a Curtii de Apel Timisoara, emisa in luna septembrie a anului trecut si care nu a fost pusa in aplicare nici pana in ziua de azi, din cauza interventiilor facute de Primaria Arad. Pe scurt, este vorba de o vila imensa din buricul Aradului care a fost nationalizata de comunisti in 1962 si trecuta cu titlu de proprietate in favoarea statului roman. In anul 1997, urmasii proprietarului de la vremea respectiva au demarat actiune in justitie pentru a-si revendica imobilul cu pricina. Procesul a trecut pe rand pe la mai multe instante de judecata, iar pe data de 10 septembrie 2001, Curtea de Apel Timisoara admite in parte actiunea mostenitorilor. Cum in acel imobil locuisera mai multi chiriasi care au apucat sa cumpere apartamente, instanta timisoreana a facut precizarea ca " statul a detinut imobilul fara titlu, dar pe considerentul ca ceea ce a fost instrainat chiriasilor a fost cumparat cu buna credinta, revine de drept vechiului proprietar doar ceea ce a ramas nevandut din imobil". Multumiti ca statul roman le-a recunoscut macar in parte dreptul de proprietate asupra imobilului, mostenitorii au inceput intocmirea formelor pentru consfintirea acestui drept. Bucuria lor a fost scurta, caci, ajunsi in Primaria Arad, li s-a dat de inteles ca nu-si vor capata niciodata casa. Din acel moment a inceput un razboi intre mostenitori si primarie, ultima declansand o serie de procese care sa nu le permita primilor sa-si intabuleze dreptul de proprietate. Stupefiant este faptul ca instanta de judecata recunoaste ca "primaria nu are nici un fel de calitate procesuala". Situatia este fara precedent, intrucat o institutie a statului doreste sa se impuna pe cale administrativa, pentru a improprietari niste persoane private, in dauna altor persoane private. Mai grav este faptul ca, pentru a-si realiza acest obiectiv, primaria calca in picioare o hotarare definitiva a unei instante de judecata, riscand sa implice statul roman intr-un alt proces la Strasbourg, cu conseci