Autoglorificare prezidenţială la dată fixă

fost o duminică însorită şi caldă de mai, una din acele zile în care ţi-ai dori ca pereţii de beton care te strâng să se umfle şi să te expulzeze direct în mijlocul unei pajişti. Patruzeci de mii de oameni au evadat din strânsoare, au trecut prin porţile deschise ale Palatului Cotroceni şi au pătruns pe aleile umbroase, au păşit pe marmura călcată doar de demnitari şi s-au plimbat prin parcul înverzit, ascuns privirilor în restul anului. A fost o zi de a cărei importanţă preşedintele României – sosit pe la amiază, de la venerarea Brâului Maicii Domnului – s-a „cutremurat” într-atât, încât ar vrea să o vadă înscrisă în calendarul Cotrocenilor.

Ca pe un fel de Înviere politică. Fiindcă, a spus Traian Băsescu, în urmă cu un an, pe 19 mai 2007, „ a fost pentru prima dată
când românii au decis altfel faţă de cum a decis Adunarea Naţională sau Parlamentul”. Atunci, cu alte cuvinte, preşedintele „crucificat” de politicieni a fost repus în funcţie de popor, s-a purificat, a renăscut şi s-a înălţat prin referendum, iar un eveniment de asemenea grandoare îşi creează propria-i mistică şi trebuie retrăit măcar odată pe an.

Numai dacă ai foarte puţin respect pentru statul de drept decretezi drept sărbătoare ziua în care cetăţenii au fost nevoiţi să tranşeze, prin vot, conflictul penibil dintre două instituţii fundamentale. Şi numai dacă dispui de multă ipocrizie declari, imediat după ce ai comparat Parlamentul cu ceauşista Mare Adunare Naţională, că instituţiile sunt mai importante decât aceia care le guvernează, că „oamenii trec, instituţiile rămân”. Pe 19 mai, nu a căzut vreo Bastilie românească, poporul nu s-a revoltat, nici nu a triumfat, ci a refăcut echilibrul instituţional, stricat de aleşii săi. Nu a pierdut Parlamentul şi a câştigat Preşedinţia, nu au fost umiliţi cei 322 de parlamentari şi purtat pe braţe şeful statului, ci 45 la sută dintre cetăţenii cu drept de vot – restul a ignorat, din lehamite, subiectul – au pus capăt blocajului şi haosului politic ce dura de luni bune, măcinând structurile democratice. Pe 19 mai, spectatorii au tras cortina peste o piesă de proastă calitate, jucată de clasa politică. Nu a fost nicio victorie, iar ruşinosul spectacol ar merita evocat din când în când numai ca să nu se mai repete. Alte evenimente, dacă, printr-un miracol s-ar petrece, ar trebui înscrise în calendarul instituţiilor româneşti. Ziua în care românii au învins corupţia ar putea fi aceea în care primul „oligarh”, primul mahăr politic va fi găsit vinovat de o instanţă şi băgat după gratii. Ziua în care românii nu dau şpagă ar putea să conducă la oprirea tranzacţiilor în plic, de la un buzunar la altul, pe întreg cuprinsul ţării şi, dublată de Ziua în care românii nu iau şpagă, ar fi un bun antrenament pentru o societate cinstită. Ziua în care românii au învins birocraţia ar putea fi aceea în care un funcţionar amabil şi zâmbitor rezolvă, în 24 de ore, cererea unui umil contribuabil. Ziua în care românii au învins sărăcia ar putea fi declarată când se va constata, oficial, că pragul sărăciei, măsurat în euro, se află la acelaşi nivel cu cel din ţările Europei Occidentale. Şi câte astfel de zile, în care toată lumea s-ar bucura, nu şi-ar avea locul în calendarul instituţiei prezidenţiale! Dar Traian Băsescu nu are asemenea izbânzi în mandatul său. Şi-atunci, încearcă să dea referendumului din 19 mai o amplă semnificaţie populară, îmbrăcându-l într-o simbolistică politică, străină celor mai mulţi dintre cetăţeni, ca, de fapt, să se glorifice pe sine. Un memento dedicat adversarilor, care, în limbaj băsescian, ar suna aşa: „Băieţi, ţineţi minte că, atunci, v-am tras-o!”.