Geo Bogza '100

Am scris in mai multe randuri despre "marele Bogza", cum ii zicea cu usoara ironie Marin Preda sau "Don Quijote de Bogza" - cum il alinta Nichita Stanescu, despre autorul "Cartii
Oltului", vreau sa zic, ultima oara in 1993 atunci cand scriitorul era inca in viata
si implinise 85 de ani. Traia undeva retras si, contrar obiceiului sau, nu mi-a dat nici un semn ca receptase micul meu eseu (favorabil) despre el, ca personaj, si opera sa. Au trecut intre timp 15 ani si, in agitatia tranzitiei noastre, numele lui Bogza a disparut completamente. Numele lui revine azi in actualitate gratie calendarului: se implinesc 100 de ani de la nastere (6.II.1908, Ploiesti) si 15 ani de la moarte (14.IX.1993). Academia Romana a organizat o dezbatere la Institutul "G. Calinescu", iar Biblioteca Academiei Romane a deschis o splendida expozitie despre tanarul Bogza, avangardistul. Prilej de a ne aminti despre acest scriitor care la 15 ani a inceput sa scrie un jurnal intim ("Jurnal de copilarie si adolescenta", publicat de-abia in 1987), a fost cativa ani marinar, a publicat in 1929 si 1933 doua volume de poeme ("Jurnal de sex
" si "Poemul invectiva") care au fost acuzate de pornografie, a inventat reportajul literar si a publicat doua carti in care lirismul patetic se uneste cu realismul unui moralist "a outrance" ("tari de piatra, de foc si de pamant" - 1939 si "Cartea Oltului" -1945). Doua carti care au ramas si vor ramane, cred, in literatura, chiar daca genul ca atare (reportajul) nu se mai practica azi in acest stil
inalt, dominat de o retorica a amplitudinii si sublimului.
Dupa razboi, Bogza a urmat drumul generatiei sale, ramura ramasa in tara si adaptata circumstantelor: a schimbat suprarealismul cu realismul socialist si poemul - invectiva cu reportajul fastuos, cosmicizant, plin de obositoare solemnitati ("Portile maretiei" - 1951 si "Meridiane sovietice" - 1953). A iesit la timp din aceasta retorica pustiitoare si, in ultimele trei decenii de viata, Bogza revine la radicalismul moral din tinerete. Generatia mea l-a cunoscut sub aceasta infatisare. L-a ascultat vorbind in adunarile scriitoricesti, curajos, uneori chiar necrutator cu activistii de partid din domeniul culturii, i-a citit vineri de vineri tabletele din "Contemporanul" condus de prietenul sau, George Ivascu, apoi, joi de joi, parabolele si poemele din "Romania literara"... Bogza a sprijinit pe multi scriitori din generatia mea (indeosebi pe Nichita Stanescu si Ana Blandiana) si, in confruntarile de la Uniunea Scriitorilor, era, mai totdeauna, de partea adevarului si a talentului. L-am vazut prima oara, in carne si oase, cand eram student (1957) intr-o sala de tribunal. Se judeca procesul unui grup de studenti de la filosofie si, alaturi de ei, procesul profesorului meu de italiana, D. D. Panaitescu, fiul lui Perpessicius. Proces politic, desfasurat la Procuratura militara, in conditii de teroare. Fusesem propus martor de profesorul meu si, infricosat, imi asteptam randul sa fiu chemat la bara. Au aparut inaintea mea Tudor Vianu si Geo Bogza, prietenii lui Perpessicius. Vreau sa marturisesc azi ca acesti doi intelectuali de vaza au fost curajosi si demni, au fost extraordinari. L-au aparat
cu ardoare pe D.D. Panaitescu - vinovat pentru ca nu-i denuntase pe studentii sai - si i-au facut un portret frumos batranului lor prieten, Perpessicius, aflat in suferinta. Pot spune ca Geo Bogza nu s-a lasat intimidat de militarii care voiau sa scape cat mai repede de acest martor incomod. N-au reusit. Bogza si-a dus discursul la capat in stilul lui taraganat, cu subtirimi nefiresti de glas si treceri bruste la acorduri grave si decisive. L-am ascultat, apoi, in anii '70 si '80 de mai multe ori. Nu era ceea ce se cheama un mare orator, dar era un orator care-si impunea ideile si facea in asa fel incat cei care erau de fata sa-l asculte cu sufletul la gura. Ramasese un om de stanga, o stanga morala, radicala, europeana intr-un regim totalitar din est. Un mare personaj, repet, care a jucat rolul unui spirit detonator in avangarda romaneasca si, mai tarziu, incepand cu anii '60, rolul unui Don Quijote justitiar, manios uneori ca Ahile, dublat in clipele lui de gratie de un poet al starilor fundamentale.